Judecata viitoare

Gabriel Baicu

În ceea ce privește Judecata viitoare, N.T. ne pune la dispoziție două grupuri de texte, care, cel puțin în aparență, se contrazic între ele. N.T. nu este o carte precisă, ci una complexă, care conține în sine mai multe posibile interpretări. Iată primul grup de texte:

· 25 Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.

· 26 Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”

· 27 „Da, Doamne”, I-a zis ea, „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.” (Ioan 11; 25-27)

· 17 Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.

· 18 Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.

· 19 Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. (Ioan 3; 17-19)

· 36 Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3; 36)

· 10 Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,

· 11 după cum zice Scriptura: „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine.”

· 16 Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.

Din toate textele de mai sus rezultă că judecata lui Dumnezeu are la bază credința noastră și în toate aceste texte faptele pe care omul le săvârșește nici măcar nu sunt pomenite. În Ioan 3; 18 ni se spune textual că ” Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, judecata nu se va face după faptele pe care le săvârșește sau nu o anumită persoană, ci se face după credința sau necredința acelei persoane în Isus (Iisus). Foarte bine, dar atunci se ridică o întrebare extrem de pertinentă și anume: De ce mai sunt reprezentanții altor religii judecați după faptele lor, dacă ei oricum au fost judecați doar pentru că nu au crezut și nu cred în Numele ”singurului Fiu al lui Dumnezeu?” Nu mai poate fi vorba de o judecată după fapte a reprezentanților altor religii sau a ateilor dacă aceștia au și fost judecați pentru necredința lor, căci o astfel de judecată ar fi cu totul inutilă. De ce ar fi inutilă? Pentru că persoanele respective au și fost judecate, prin necredința lor în Fiul lui Dumnezeu.

De ce mai înviază atunci aceștia pentru judecată, adică aceia sau acelea, care au și fost judecate? Dacă judecata este clară, ce fel de judecată mai poate fi aceea în care sentința s-a dat dinainte? Ar fi vorba doar despre un spectacol, dar de ce ar avea nevoie Dumnezeu despre un astfel de spectacol public? Dacă oamenii sunt deja morți, de ce mai are Dumnezeu nevoie să îi învieze, ca să îi mai omoare încă o dată? Dacă sufletele sunt nemuritoare, de ce au ele nevoie să se întoarcă în trup, înainte de a fi pedepsite cu distrugerea lor veșnică? Cineva ar putea spune că totul se face ca o mărturie pentru întregul univers, ca toți să vadă această judecată publică, în care cei judecați sunt condamnați dinainte. Judecata viitoare se va face pentru beneficiul îngerilor sau a altor ființe inteligente, din univers? Dar oare aceștia nu cunosc și nu văd realitatea de pe pământ? După căderea din Cer a lui satan și atragerea unei treimi din îngeri, celelalte două treimi au rămas cu o urmă de îndoială, care trebuia risipită. Întrebarea din mintea îngerilor persistă; este oare Dumnezeu cu adevărat o ființă iubitoare sau satana avea dreptate, atunci când a susținut că El este un dictator? O treime din îngeri l-au crezut pe satana, dar două treimi nu l-au crezut, însă au rămas cu o îndoială. Cum se poate îndoi cineva, care l-a văzut pe Dumnezeu, că El este dragoste? De ce avea nevoie Dumnezeu să îl dea pe Fiul Său, Isus (Iisus) ca să moară pentru noi, pentru a demonstra că El este dragoste? Nu făcuse deja această demonstrație încă din veșnicii? A făcut Dumnezeu această demonstrație doar pentru om? Ce se întâmplă atunci cu atât de mulți oameni, membrii ai altor popoare decât cel evreu, care în V.T., nu au avut ocazia să experimenteze dragostea lui Dumnezeu, ci au experimentat doar duritatea Lui? Cui se adresează demonstrația faptului că Dumnezeu este dragoste? Oare numai aleșilor Săi? Cum pot însă aceștia să fie, în același timp, aleșii lui Dumnezeu și nepăsători pentru soarta altor oameni? Este dragostea lui Dumnezeu o demonstrație, deja făcută pentru toată lumea noastră și pentru tot universul? În ciuda sacrificiului, pe care l-a făcut, dându-l pe Fiul Său să moară pentru om, cum va putea Dumnezeu să demonstreze că El este dragoste, dacă va condamna miliarde de oameni la pedeapsa cu suferințe veșnice în iad și aceasta doar pentru că aceștia nu au crezut în Numele Fiului Său? Acești oameni nu vor fi judecați pentru relele pe care le-au făcut în viață, ci doar pentru că nu au crezut în Numele Fiului lui Dumnezeu și aceasta în cazul că au auzit acest Nume. Cu toate acestea, credința este un dar și dacă este așa, cum poate Dumnezeu să judece pe cineva la care El nu i-a dat darul credinței? Dumnezeu are dreptate să judece numai pe aceea sau acelea la care El le-a dat darul credinței și ei sau ele l-au respins. Pentru ceilalți, care nu au avut o revelație personală, nu li se poate cere să creadă, din capul lor în Dumnezeu, deoarece Isus (Iisus) a spus că nimeni nu poate veni la Dumnezeu din capul său. (Ioan 6; 44)

De fapt, în firea lor pământească, oamenii nici măcar nu pot să țină principiile lui Dumnezeu și N.T. ne spune acest lucru, în mod clar:

· 5 În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului.

· 6 Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.

· 7 Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. (Romani 8; 5-7)

Dacă prin firea lor pământească, oamenii nu pot să țină principiile lui Dumnezeu, de ce mai sunt atunci judecați după faptele lor, căci faptele nici unui om, ne renăscut spiritual, nu se pot ridica la standardul cerut de Dumnezeu. Ce se întâmplă cu oamenii care nu au făcut fapte grave, chiar dacă nu au fost perfecți sau sfinți, dar care nici nu au crezut în numele Fiului lui Dumnezeu? Ei au fost judecați pentru necredința lor și vor fi pedepsiți chiar dacă nu au făcut nimic rău, cu adevărat, conform textului biblic citat. Chiar dacă au fost, de exemplu călugări Budiști, Hinduiști sau Jainiști, din care unii nu ar omorî nici o muscă, totuși ei vor fi judecați și condamnați la iadul veșnic, căci nu au crezut în Numele Fiului lui Dumnezeu, aceasta în cazul că au auzit de acest nume? Dar dacă nici măcar nu au auzit, atunci ce vină mai au? Unii ar spune că unele urme de egoism ar justifica condamnarea lor. Numai că aceasta ar însemna ca ei să fie judecați după fapte nu după credință. Fără îndoială că religia creștină este o credință extrem de elitistă. După cum ne spune N.T., în interpretarea doctrinelor și dogmelor Bisericilor instituționale, marea majoritate a omenirii, miliarde de oameni, se vor chinui în iad și numai o mână de aleși vor beneficia de raiul veșnic, în care vor asculta fără să crâcnească de Dumnezeu. Aceasta este imaginea îngrozitoare pe care Bisericile instituționale o zugrăvesc despre Dumnezeu și despre lumea în care trăim. Este o imagină complet falsă. Dacă Dumnezeu este dragoste, așa cum ne spune N.T., El nu poate proceda în acest mod sau dacă va proceda astfel, atunci El nu este dragoste, este altceva, care ar trebui să ne dea mult de gândit. După mine, Dumnezeu este dragoste, spun aceasta bazându-mă pe textele N.T., dar imaginea despre El, construită de instituțiile bisericești, este înfiorătoare. Iadul este moartea a doua, după cum ne spune fără echivoc cartea Apocalipsa lui Ioan, este moartea care oricum este specifică naturii umane, dar nu poate fi chinul veșnic, căci dacă ar fi așa ceva, atunci Dumnezeu nu este dragoste este un Stăpân absolut care vrea să domine, prin puterea Sa întregul univers.

”Moartea a doua, plata păcatului, este despărţirea definitivă şi totală de Dumnezeu, dispariţia veşnică, de unde nu există întoarcere. Conceptul apare foarte clar în Apocalips 20,5.6: „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de prima înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” Aici sunt descrise cele două învieri de la începutul şi sfârşitul celor o mie de ani. Cei care înviază la începutul celor o mie de ani vor trăi veşnic, iar cei care înviază la sfârşitul celor o mie de ani vor avea parte de moartea a doua, adică moartea veşnică.”

· 4 Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.

· 5 Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.

· 6 Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.

· 7 Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat

· 8 şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.

· 9 Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit.

· 10 Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.

· 11 Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele.

· 12 Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.

· 13 Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.

· 14 Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.

· 15 Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc. (Apocalipsa lui Ioan 20; 4-15)

Ce deosebire uriașă între minciunile pe care ni le spun cele mai multe Biserici instituționale și între textul de mai sus. Ei susțin că există un loc unde oamenii vor fi chinuiți, împreună cu satana, pentru întreaga veșnicie. Se găsesc, din ce în ce mai multe persoane, care ne povestesc ce au văzut ei în călătoria lor în iad, dar fiecare povestește altceva decât ceilalți. Textul menționat ne spune că diavolul, care îi înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este de asemenea și fiara și prorocul mincinos. Ei vor fi munciți zi și noapte în veci vecilor. Pe de altă parte, toți ceilalți oameni, au fost judecați după faptele lor și nu după credință și au fost aruncați în iazul de foc, care, este de notat, nu este un chin veșnic, ci este moartea a doua. Or este moartea a doua, adică moarte, ori este viață veșnică în iad? Ca să fi chinuit sau torturat, trebuie mai întâi să trăiești și ca să fi torturat veșnic, cum ne spun cei care îl transformă pe Dumnezeu într-un tiran, poate, în mod inconștient, trebuie să trăiești veșnic. N.T. ne vorbește despre moartea a doua și nu despre chinuri veșnice în iad. Pe cine să credem atunci, ceea ce scrie în Biblie sau ceea ce ne spun Bisericile instituționale, prin reprezentanții lor sau ceea ce încearcă să ne convingă tot felul de amatori care cred că dacă mint, în legătură cu iadul, fac un serviciu lui Dumnezeu? Eu zic să mergem pe mâna Bibliei, chiar dacă multe dintre textele ei se contrazic între ele, căci dacă citim Scripturile, cu adevărat inspirați de Duhul lui Dumnezeu vom înțelege mesajul lor ascuns sub ”tone” de intervenții umane.

De ce afirm că textele Bibliei se contrazic între ele? În cazul de față, deoarece în anumite locuri ni se spune că oamenii sunt judecați după credința sau necredința lor în Fiul lui Dumnezeu și în alte locuri, de exemplu în textul din apocalipsa lui Ioan cap. 20; 12-13, ni se spune că oamenii sunt judecați după faptele lor. Cum poate fi cineva judecat, conform standardelor lui Dumnezeu, după faptele sale, dacă N.T. ne spune clar că nimeni, în natura sa umană, nu poate să nu păcătuiască? Numai aceia sau acelea, care sunt născuți din nou și care nu mai trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci care trăiesc după îndemnurile Duhului Sfânt, pot să nu mai păcătuiască.

· 16 Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.

· 17 Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.

· 18 Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. (Galateni 5; 16-18)

Judecata unora care nu au fost conduși de către Duhul Sfânt este inutilă, căci ei oricum nu aveau cum să nu păcătuiască, în natura lor. Ei vor putea desigur să fie judecați conform legilor societăților în care au trăit, dacă au săvârșit fapte reprobabile și au scăpat de judecata acestora, dar ce se va întâmpla cu aceia sau acelea, care au respecta aceste legi, de exemplu budiștii, vor fi ei mântuiți pentru acest fapt? Vor fi oare mântuiți toți aceia, care în firea lor pământească au respectat legile din societățile lor, chiar dacă nu au crezut că Isus (Iisus) este Fiul lui Dumnezeu? Dacă da, pe ce bază? Dacă ei nu au fost născuți din nou, așa cum ne cere Isus (Iisus) în Ioan cap. 3; 3-6, cum pot ei să vadă sau să intre în Împărăția lui Dumnezeu? Se va îndura Isus (Iisus) de ei, în ultimul moment? De ce nu?

În orice caz principiul judecării după fapte se găsește și în alte texte biblice și acest principiu contrazice ideea de judecată, care bazează doar pe credința sau necredința în Isus (Iisus). Iată un exemplu:

· 31 Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.

· 32 Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre;

· 33 şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.

· 34 Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.

· 35 Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit;

· 36 am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.”

· 37 Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut?

· 38 Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat?

· 39 Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?”

· 40 Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”

· 41 Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!

· 42 Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau;

· 43 am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine.”

· 44 Atunci Îi vor răspunde şi ei: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând, sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă, şi nu Ţi-am slujit?”

· 45 Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.”

· 46 Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” (Matei 25; 31-46)

În acest text ni se spune clar că judecata se va face după fapte și nu doar după declararea verbală a credinței. Desigur că cei care au o credință autentică vor face și fapte vrednice de credința lor, căci, așa cu ne spune apostolul Iacov, credința fără fapte este moartă.

· 17 Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.

· 18 Dar va zice cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele. Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.”

· 19 Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară!

· 20 Vrei, dar, să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?

· 21 Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?

· 22 Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită.

· 23 Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.”

· 24 Vedeţi, dar, că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă.

· 25 Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?

· 26 După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă. (Iacov 2; 17-26)

Cum vom fi deci judecați, după credință sau după fapte? Desigur că pentru un om credincios credința și faptele sale sunt strâns legate și faptele sale reflectă credința sa. Dar pentru un om necredincios, care face numai fapte bune, care ascultă de conștiința sa, poate să fie mântuit sau mântuită? Poate un om necredincios să facă numai fapte bune sau poate să aibă o conștiință a dreptății fără să fie credincios? Poate un om să fie milos din firea sa sau, așa cum ne spune apostolul Pavel, nimic bun nu locuiește în oameni? (Romani 7; 18) Aici părerile vor fi împărțite, dar eu consider că și atunci când un om cinstit și corect face numai fapte bune și aceasta fără să fie credincios sau credincioasă, chiar și atunci, el sau ea, nu se pot ridica la înălțimea standardului lui Dumnezeu, adică înălțimea staturii plinătății lui Hristos, ci ei rămân la un standard uman. (Efeseni 4; 13) Pe de altă parte și dracii cred și se înfioară și credința care nu este urmată de nașterea din nou, nu este una mântuitoare, așa cum nu a fost mântuitoare nici pentru draci. În orice caz, noi vom fi judecați după măsura credinței noastre și aceasta ne va pierde sau ne va salva. Isus (Iisus) a spus femeii, care avea probleme de sănătate că ea a fost mântuită de credința ei. (Luca 8; 48) Credința însă, fără dragoste, este moartă și nu are valoare mântuitoare și apostolul Pavel ne spune că o credință puternică, care nu este însoțită de dragoste nu înseamnă nimic, deci, aș spune eu, nu duce la nimic. (1 Corinteni 13; 2) Faptele iubirii spirituale sunt măsura credinței noastre și concilierea textelor biblice trebuie făcută în acest fel. Noi vom fi judecați după credință, adică după amploarea acestei credințe și amploarea acestei credințe este dată de puterea noastră de a iubi spiritual. Dacă această credință nu produce nici un fel de roade, vizibile în faptele noastre, credința noastră este inutilă. Nu vom fi judecați pentru faptele făcute fără credință, căci am fost judecați pentru necredință, dar vom fi judecați pentru credința fără fapte sau pentru faptele care contrazic credința noastră, dar numai dacă nu vom fi iertați pentru ele. Dacă un om credincios săvârșește fapte contrare credinței sale, credința sa îi va fi de ajuns ca să fie mântuit? Credința fără fapte este moartă, dar faptele pot omorî credința? Cum poate o persoană să meargă în iad, înainte să fie judecată și ce se întâmplă cu sufletele morților, înainte ca acestea să fie supuse judecății viitoare? Cei care nu au crezut au și fost judecați, dar cei care au crezut, vor mai fi judecați pentru greșelile lor, chiar dacă și-au cerut iertare? Vor fi oameni care nu vor fi iertați de Dumnezeu, pentru că au repetat prea mult greșelile lor? Isus (Iisus) a spus că toate păcatele vor fi iertate oamenilor, în afară de hula împotriva Duhului Sfânt. (Matei 12; 31) Oare numai aceia sau acelea care au săvârșit o hulă împotriva Duhului Sfânt nu vor fi iertați și toți ceilalți vor fi iertați și, pentru credința lor, nu vor mai fi judecați pentru faptele lor greșite, chiar repetate? Înseamnă aceasta că între fapte și credință, ceea ce este determinantă, pentru judecată, este totuși credința? La cine deci se referă textul din cartea Apocalipsa lui Ioan, care ne spune că morții vor fi judecați pentru faptele lor, se referă numai la Necreștini sau se referă și la Creștini? Toate aceste întrebări și multe altele sunt determinate de imprecizia textelor Bibliei și creează confuzii, prin aceea că generează contradicții reale sau aparente. De aceea avem cu toții nevoie să fim luminați direct, în conștiințele noastre atunci când citim Biblia și nu trebuie să urmăm orbește doctrinele și dogmele Bisericilor instituționale, care se contrazic între ele.